Lacatusu_on_Rifil_Peak_6100m_t_med.jpg

Constantin Lăcătuşu - Primul Român pe Everest

 
Banner
Info last days greenland PDF Imprimare Email

Ultimele 3 zile ale expeditiei ale expeditiei (2-4 iunie) au fost destul de stressante (pe masura celor de la inceput si de pe tot parcursul), in urma apelurilor repeate, insistente ale ale autoritatilor groenlandeze de a apela la un elicopter pt a putea ajunge la Kangerlussuaq. Motivatia ministerului Mediului si Afacerilor Interne autohton este  cat se poate de clara si fundamentata pe relatarile directe primate de la fata locului de la alpinisti si politia locala. Gheata de pe tronsonul marginal vestic al calotei este extreme de fragila si s-a format practic un lac urias adanc de mai multi metri, imposibil de trecut.

 

Suntem aproape somati sa nu incercam sa fortam traversarea acestei zone periculoase (acum declarata ´`inchisa`´) fiindca este ´`imposibil``. Acest termen suna destul de relativ pentru un alpinist obisnuit sa evolueze in aceasta zona gri a granitei dintre posibil si imposibil si sa forteze cit mai mult limitele impuse de natura, de pregatirea sa fizica si tehnica, de echipament si nu in ultimul rand de propriile slabiciuni. Prin urmare acest impopsibil este f. relativ. Imposibil pt unii poate fi totusi posibil pt altii, de multe ori. Stiam pe de alta parte ca  imposibilul real, conjunctural, determinat de situatii extreme si in primul rand de forta naturii nu poate fi invins, oricat de nepoetic ar suna acest lucru. Natura ramane intotdeauna suverana chiar si in fata celui mai inversunat si motivat explorator.

 

Daca o echipa internationala aflata la 3 zile in fata noastra (sosita pe calota cu elicopterul, direct la cota 1000m, ca majoritatea echipelor care incep traversarea de pe coasta estica !) fusese déjà evacuata pe calea aerului ``pe ultima suta de metri``, cu siguranta ca rugamintea si de fapt presiunile oficialilor groenlandezi erau intemeiate. Dar, dupa ce ai trecut prin atatea obstacole timp de o luna si peste 600 km parcursi nu poti spune cu usurinta ``ok, thankx, we take the heli !``. Pe de alta parte de unde sa iei un elicopter ca si cum ai lua autobuzul fiindca nu era nici o statie prin apropiere. La cel mai apropiat aeroport, Kangerlussuaq nu aveau in dotare nici un elicopter. Celelalte asezari sunt la multe sute de km-i distanta de noi, exact raza de actiune a unui asemenea obiect zburator ce urmeaza inca a fi identificat inainte de a fi solicitat. Situiatia putea deveni, daca nu era déjà, extrem de delicata..

 

In pofida vointei noastre de a continua pana la capat, in pofida unor dificultati inerente, atat timp cat mai este inca posibil, reprezentantii oficiali ai Clubului Montan Roman, organizatorul expeditiei, aflati in contact permanent cu autoritatile competente groenlandeze au inceput déjà demersurile pentru identificarea solutiei extreme si cu siguranta unice, de a ajunge in siguranta la aeroportul Kangerlussuaq in marime naturala, adica neintrati prea mult la apa.

 

In acest moment, intervine partenerul nostrum de incredere ALLIANZ – TIRIAC, intr-un mod extraordinar de operativ si eficient, demn de toata admiratia. Intram si noi in legatura directa cu reprezentantii Allianz de la biroul din Viena (multumim, Mihaela !). Dupa cateva ore de investigatii si verificari compania A-T ajunge la concluzia ca intr-adevar nu exista iesire directa, terestra, catre aeroportul K.. Intr-un timp record se gaseste si un heli de la Air Grennland, apt de interventie chiar in dupa amiaza zilei de 2 iunie.

 

Am incercat insa, atat cat am reusit, sa tinem elicopterul intr-o delicate pozitie de stand-by, la sol si sa amanam actiunea cat putem mai mult, pentru a ne apropia cat mai mult de extremitatea calotei de gheata. Evident, nu puteam intinde coarda prea mult. Mai ales ca déjà foarte multa lume implicata direct  actiona pentru noi, se apropia si week-end-ul si nu in ultimul rand biletele de avion catre Europa ne fusesera déjà schimbate pentru 5 iunie. Cu alte cuvinte, am convenit ca acest heli pick-up sa aiba loc vineri, 4 iunie. Pana atunci, noi putem traversa si ultimul sector inca posibil de traversat si f. imp. putem identifica un loc adecvat, vizibil si sigur pt. ateriozarea elicopterului.

 

Pe 2 si 3 iunie am parcurs spre vest ultimii 51km, intr-un teren mai mult lacustru decat glaciar, ocolind sau depasind frontal lacuri, laculete, balti, paraiase sau adevarate rauri adanci de 5 m. Costumele neoprene ne-ar fi fost de mare folos, mai ales ca in final, nu mai aveam nimic uscat, nici macar bocancii, la min5/0 gr. ziua si min10/min15 seara-noaptea. In aceste ultime 2 zile ne´-am trezit la miezul noptii si am mers doar noaptea si primele ore ale diminetii. Dupa ora 12.00 era practic extrem de riscant, chiar imposibil. Pe 2 iunie am trecut de un `dogcamp``, un loc de popas pt ruristii care ajung aici de la Kangerlussuaq cu sanii trase de caini (dogsleds). Acum insa, nici un turist, noi eram singurii oameni inca aflati pe calota devenita mai mult lacustra decat glaciara.

 

 

Pe 3 iunie am atins ultima pozitie, N67gr.10.203´ si W49gr.15.196`, transmisa prin satelit atat catre Air Grennland cat si Allianz-Tiriac., o mica platforma orizontala de gheata in curs de topire in  mijlocul unui labirint de paraie si laculete, la doar 29km de extrema teoretica a calotei. Acum insa, fiordurile din vest se alimentau déjà direct din apa ce curgea in jurul cortului nostrum.

 

Pilotii ne spusesera ca ne vor suna in dimineata zilei de 4 iunie, pt a le comunica conditiile meteo. I-am rugat sa nu intarzie fiindca dupa ora 10.00 orice aterizare acolo va fi extrem de riscanta daca nu chiar imposibila.

 

Ultima noapte a expeditiei, cort. Sforaitul de adio al lui Cornel este acompaniat continuu de susurul unui parau de gheata la 3 m de noi.  Obosit dar implinit, Cornel viseaza probabil pentru ultima data slanina uitata la plecare, in frigiderul unui hotel din Copenhaga (cu gandul la vulcanul neastamparat). Cu o zi inainte terminasem ultimele dulciuri ( o ciocolata si cateva bombonele). Mai aveam supa si pachetele Travellunch pt o zi si jumatate. Pastram doar supele ca reserve strategice, just in case.

 

Dimineata, nici un telefon de la piloti doar Mihaela de la A-T se intereseaza incontinuu de noi cu vadita ingrijorare. Este innorat si bate vantul. La ora 9.00 suntem inca in cort, in sacii de dormit si incepem déjà sa ne facem un plan de urgenta pentru iesirea din acest labirint si de continuare in extremis, in conditii de risc maxim, prin apa semi-inghetata (sau gheata semi-topita, acelasi lucru).  Primul obstacol era déjà chiar langa noi, un rau imposibil de ocolit, adanc de peste 5m si lat de vreo 10m. Cum sa treci asa ceva cu schiuri si tragand 2 sanii ? Nu aveam inca un raspuns prea clar la aceasta intrebare.

 

Exact cand ne luasem gandul de la heli, convinsi ca se intamplase ceva cu el, suna telefonul. Air Grennland ne anunta ca heli ne cautase la o pozitie anterioara dar va sosi la noi in 10min. Ne-am echipat in timp record, cel mai scurt de la inceperea expeditiei, impus de situatie, asa ca heli a aterizat fara problem, cu obiectivele noastre foto-video pe el. Au urmat 15 min pana la aeroport, timp in care am admirat frumosul peisaj lacustru groenlandez. Am ajuns la aeroportul K. (fosta baza aeriana SUA), in mijlocul civilizatiei (inconjurati de reni, moos, ursi polari, foci, morse, 2 avioane Hercules, 3avioane civile, 150 localnici si cam 100 turisti).

 

Marea aventura s-a incheiat cu bine. In 37 de zile de expeditie parcursesem exact 650km, cu 50 mai mult decat ne-am propus.